ȚEPEȘ, O BIOGRAFIE A LUI VLAD III DRACULA, Alexandru Buican, ACTAEON BOOKS, BAIA MARE, 2025
NOTĂ LA EDIȚIA A II-A
Dacă ar fi numai simplul fapt al epuizării, atât de repede, a tirajelor ediției întâi (2012), o nouă publicare a cestei cărți s-ar părea că se impune. Iar dacă această nouă ediție ar cere o notă oarecare, e doar un prilej să spun câteva cuvinte pe care nu le-am spus în trecut, sau poate nu le-m spus suficient de apăsat. Întreaga lucrare s-a ridicat pe sursele românești, maghiare, turcești și latine. Deci toate documentele folosite de noi aparțin, ca să spun așa, contemporanilor, deci acelora pe care îi putem numi, prin extensie, martori oculari. Chiar când am citat surse datate cu un secol mai târziu, era evident că ele își aveau originea în altele anterioare și păstrau ceva din ceea ce azi numim „timp real”. Ne-am ferit — și nici nu ne-au interesat prea mult — de comentariile târzii, care, după experiența noastră, nu fac decât să aducă o încețoșare a adevărului. De asemenea, am folosit documentele din plin — ca și în alte reconstituiri biografice (Brâncuși, O viață legendară, 2006 și 2012; și Bacovia, Mai bine singuratic și uitat, 2025) —, limitând amestecul nostru; am lăsat adică faptele să fie relatate de cei mai în măsură s-o facă, preferând să le dăm lor cuvântul să-și spună singuri povestea. În Țepeș acest fel, noi, descifrând numai legăturile de cauzalitate și ordonând materia în conformitate, am lăsat lucrarea se scrie de la sine. Pe de altă parte, folosirea acelor surse originare asigură chiar stilul lucrării, arhaic, ce se potrivește cel mai bine cu subiectul — lucru foarte important. Dar, păstrând pe cât se poate carcterul specific al epocii despre care scriem, nu înseamnă lucrarea nu aparține epocii noastre. Ar fi însemnat să avem pretenția de a fi noi înșine cronicari. Cartea este a timpului nostru întrucât tratează un subiexct clasic, adică un subiect care are rațiuni de a exista în posteritate, adică printre noi cei de azi. Și aici, aș mai adăuga la această notă un singur gând, poate amar. Încheind cartea scriam atunci: „Românii însă, care nici până acum n-au găsit soluţiile de ieşire din starea de înapoiere, devenită cronică, i-au iertat de mult cruzimea [lui Vlad III Dracula]. Şi şi-au proiectat în persoana lui obsesia cu «coborârea» unui legendar chirurg social care să extirpeze răul atavic din fiinţa lor — de unde o continuă invocare, de către poeţi şi spiritele delicate, a lui «Ţepeş»”. Evident că mă refeream, în primul rând la Mihai Eminescu. Însă mai scrisesem și în altă parte, în alt context: „Numai că în aceste invocări se pierde din vedere tocmai faptul cel mai semnificativ: anume că Vlad III Dracula (Ţepeş), conştient de poziţia sa în raport cu cea a poporului «său», oricât de mulţi turci va fi tras în ţeapă, a urcat acolo sus — «la aer curat» cum îi plăcea să spună — mult mai mulţi români! Atenţie deci celor care-l tot invocă să revină din istorie. Aceşti cerşetori ai unui ajutor din afara lor nu văd deloc contradicţia în care se află. Pentru că ei nu-l vor pe Țepeș ca să-i conducă într-o luptă cu vreun duşman străin, ci într-una cu românii! Deşi pare instigare la război civil, ea nu este, în realitate, decât expresia aceluiaşi război, intuit obscur de român, cu el însuşi, cu propria lui incapacitate de a-şi rezolva în veci problemele!” Deci, ceea ce Eminescu nu înțelesese, era faptul că Țepeș nu mai trebuia să vină, el venise deja, dar „coborârea” sa printre străbunii noștri se pare că nu avea să rezolve prea multe dintre probleme noastre. Alexandru Buican, Memphis, TN, 27 mai 2025
