FALS TRATAT PENTRU UZUL AUTORILOR DRAMATICI, Camil Petrescu, ACTAEON BOOKS, 2025
Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici a apărut în Cetatea literară (I, 11-12, 23 decembrie 1926), revistă editată de Camil Petrescu între 19 decembrie 1925-23 decembrie 1926. Despre impresia pe care o produsese revista asupra generației sale, Mihail Sebastian avea să scrie în acești termeni: „Care era formula revoluționară a Cetății literare, atât de revoluționară încât să justifice emoția noastră? Și, la drept vorbind, era o revistă revoluționară, acea foaie simplă, lipsită de violențe verbale și scrisă în cea mai cuminte limbă românească (într-o vreme în care revistele incendiare moderniste și suprarealiste buimăceau condeiele tinere pornite să dărâme lumea. Nu. Cetatea literară, pe care o scotea Camil Petrescu, scriind-o și tipărind-o singur, pe socoteala sa bănească și pe exclusivul său risc intelectual, era o revistă de critică. Atâta doar. […] Tot ce s-a perimat și îngropat în ultimii ani (falimentul Gândirii, declinul și pe urmă moartea Vieții românești, falsul misticism literar, falsele valori artistice improvizate în coloanele Adevărului literar), totul era denunțat cu ascuțime în coloanele Cetății. să mai fie un maidan, în care întâiul venit este ce poftește să fie și că un proces de ordonare a valorilor este posibil”. („Patul lui Procust”, Cuvântul, VIII, 2727, 23 noiembrie 1932). Mircea Eliade avea să scria și el (Oceanografie, Cultura poporului, 1935, p. 111): „La noi, o seamă de reviste de scurtă şi nervoasă apariţie reprezintă aproape tot ce a fost mai bun în literatură şi gândire de la război încoace. Nu ştiu ce ar cerceta istoricul literar al viitorului din rafturile Bibliotecii Academiei. Dar sunt sigur că la zece ani o dată se vor găsi o duzină de tineri care să caute să savureze, să scoată note din Cetatea literară de pildă”. Într-adevăr, revista publicase texte de E. Lovinescu, L. Rebreanu, I. Barbu, T. Arghezi, H. Papadat-Bengescu, alături de scrierile editorului (printre care ciclul de versuri „Transcedentalia” sau „Din scrisorile d-nei T.”, care scrisori aveau să deschidă viitorul roman Patul lui Procust.) Și, totuși, de un interes aparte avea să fie acest Fals tratat…, scris sub presiunea roții tipografice, „fără aparat literar”, cum se exprimă însuși teoreticianul anticalofilismului. Și această naștere intempestivă, provocată de dezastrul piesei sale Mioara, avea să confere textului o autenticitate unică. Evident că această autenticitate era avută în vedere de către Eliade când continua: „Sunt sigur că Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici se va bucura în cincizeci de ani de o atenţie pe care scrierile d-lui Camil Petrescu nu au obţinut-o niciodată până acum şi pe care, foarte probabil, nu o vor obţine nici de acum înainte.” Piesa Mioara avusese premiera la 9 octombrie 1926 și stârnise o reacție cu adevărat fără precedent în lumea de teatru românească și chiar în critica literară. Într-o vreme în care, din 10 premiere, 9 erau căderi (să zicem) o asemenea reacție nu putea să se explice prin simpla lipsă de valoare a scenariului. Și e de mirare că autorul însuși a dat atâta importanță montării. Împotriva stării fibrei morale din societatea românească era atât de violent, încât anume replici sugerează o atitudine de-a dreptul antisocială. Să nu ne speriem de cuvinte. Camil Petrescu este sau nu este, iar dacă este, el este ceea ce este. Însuși menționează „acel final de act care a plăcut atât de puţin unei anumite bănci din sală: «Bunătatea voastră? Bunătatea voastră! Bestii amabile… pofte poetice… stârpituri idealiste… Bunătatea voastră»…” Sunt melomani, împătimiți chiar, care n-au totuși organ pentru anume genuri de muzică. Astfel sunt popoare (aceste „organisme sociale”) care n-au organ către o anume formă de trăire. Și, silite să ia notă de accidentele care le contrariază felul de-a fi, chiar când încearcă să le asimileze, sunt împiedicate de o naturală reacție de respingere organică. Camil Petrescu s-a plâns întreaga viață (și a luptat, ca un Don Quijote român, să schimbe lucrurile) de lipsa regizorilor de dramă. Dar, dacă ar fi fost și el un „înțelept” și ar fi decretat că „Aici, la porțile Orientului…” etc. ar fi fost scutit de multe dezamăgiri și de multă agitație sterilă. Însă… n-ar mai fi fost Camil Petrescu! Teatru său (în special acea „tetralogie” — în strict sens antic, trei drame și o comedie — ante și interbelică: Suflete tari, Jocul ielelor, Mitică Popescu și Mioara), rămâne mereu nepopular, cum nepopulară va rămâne mereu trăirea unor Hamlet, Alceste sau dr. Stockmann, cu care Pietraru, Ruscanu și Vălimăreanu împart locul într-un club de cea mai selectă exclusivitate. Plasarea acelui „lucru contradictoriu”, cum definea undeva Camil Petrescu „drama absolutului”, într-un cadru fizic specific, cel interbelic românesc, a făcut să ne rămână o operă unică, de o indiscutabilă autenticitate și valoare. Nici un alt autor de atunci nu a fost mai străin de lumea în care a trăit și, totodată, paradoxal, mai mult al vremii sale. Prin el, acei „les années folles”, ce se desfăşurau pe malurile Senei, şi acea „epocă a jazzului”, ce se derula cu aceeaşi intensitate peste Ocean, și-au trimis ecourile și pe malurile Dâmboviței. Una dintre marile calități ale acestui Fals tratat… este de a arunca o privire asupra preocupărilor și moravurilor unei epoci de cea mai mare strălucire din cultura română: epoca interbelică. Iar caracterul accidental al scrierii îi conferă o sinceritate, o autenticitate unică, pe lângă sinceritatea și autenticitatea caracteristică oricărui text camilpetrescian ce venea din faptul că el nu scria cărți din alte cărți, ci îşi scria opera cu sângele propriu. Să mai spunem și că, din vasta operă lăsată de Camil Petrescu, se pot întocmi multe alte volume de sine stătătoare, legitimate, „autorizate”, prin tematică, dar prima dintre aceste cărți, care n-au fost, dar care ar fi trebuit să fie, este acest excepțional Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici. ALEXANDRU BUICAN
