INTERVIURI, Camil Petrescu, Ediție îngrijită de Florica ICHIM și Alexandru BUICAN, FUNDATIA „CAMIL PETRESCU”, București 2022

Camil Petrescu este un exponent remarcabil al tipologiei intelectualului interbelic onest, implicat pasional în mișcarea culturală a vremii sale, în afirmarea autentică a valorilor. Acesta devine un militant politic în favoarea definirii și a reglementării condiţiei sociale a „muncitorului intelectual”, ins dedicat în susţinerea emancipării poporului său. Clasic deja prin canonizarea critică, Camil Petrescu este o conștiinţă superioară, exprimându-și sistematic ideile atât prin intermediul literaturii artistice, cât și prin studiile de filosofie și estetică. Cea mai recentă apariţie din integrala Camil Petrescu este volumul Interviuri, publicat la Editura Cheiron (2022), sub îngrijirea Floricăi Ichim și a lui Alexandru Buican, cu o substanţială și profesionistă contribuţie documentară a Danielei Sitar-Tăut. Volumul este editat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” ca supliment al revistei Teatrul de azi. Prin intermediul acestui grupaj mozaical de interviuri, apărute în diverse reviste interbelice (din 1922 până în 1947), figura omului și a intelectualului se conturează tot mai pregnant, surprinzând prin complexitate și vivacitate. Inventarul bogat de reviste arată interesul care i-a fost acordat de contemporani acestui intelectual lucid, intransigent, idealist, noocratic. Dintre numeroasele publicaţii le reţinem pe cele mai des menţionate: Rampa, Contimporanul, Facla, Viața Literară, România literară, Vremea, Timpul, Gazeta de Vest, Cetatea literară, dar și altele precum: Floarea de foc, Comedia, Buna Vestire, Decembrie, Vrerea, Politica, România, Gazeta sau Ideea europeană. Reverenţa cu care este abordat și tonul apreciativ al interlocutorilor sunt dovada că valoarea sa a fost corect intuită de contemporani. Spiritul insurgent, pasiunea pentru adevăr și pentru autenticitate în artă îl individualizează fără tăgadă. Romulus Dianu îl definea ca pe un adevărat critic obiectiv, care „are mulţi prieteni, dar face impresia de a nu fi prietenul nimănui. Un spirit negativ, în permanenţă revoltat împotriva prejudecăţilor curente, mereu gata să pună la punct și să revizuiască”. Pesimismul și-l recunoaște singur, într-un dialog cu Jack Berariu: „sunt cel mai pesimist om de pe suprafaţa pământului”, iar Sandu Tudor îi cuprinde personalitatea într-un portret ce îl singularizează: „Puţin la trup, ca deshumat, cu faţa tăcută, … cu două mărgele de ochi verzui, trecu prin ușă ca o arătare. (…) Un om cu temeiuri sincere faţă de el și faţă de alţii. Rara avis printre ciudăţeniile lumii noastre scriitoricești”. Oscar Lemnaru ţine să-i sublinieze autoritatea intelectuală și spiritul enciclopedic afirmând că „nu cunoaște disciplină în care să nu aibă un cuvânt de spus, în literatură ca în eseu, în teatru și în gazetărie, inteligenţa sa a despicat multe probleme”. În ciuda unei situaţii materiale modeste, Camil are tabieturi și ritualuri de autentic monden. La provocarea lui Jack Berariu (Rampa, 1933), își prezintă programul cotidian, cu ore bine fixate pentru activităţile de rutină. Precizează că ia masa în oraș, citește cu regularitate după-amiaza, de la trei la cinci, apoi face vizite. Distracţiile sale preferate sunt mersul la cinematograf și sportul, mai cu seamă fotbalul, făcându-i plăcere să scrie articole de gen. Reţinem din dialoguri pledoaria scriitorului pentru implicarea artistului în viaţa politică, precum și pentru instaurarea unei noocrații necesare, căci „artistul care se ţine departe de treburile publice este un laș ori un învins dezamăgit (cele mai adese este însă un șmecher care se aranjează cu toată lumea). Pe de altă parte, artistul care face politică în cadrele oricărei alte ideologii și organizaţii decât totalitatea noocratică este un trădător al destinului omenesc”. Implicarea proprie în politică este dedicată consolidării relaţiei cu străinătatea și promovării culturii române, prin stabilirea unor raporturi oficiale cu Franţa, dar și reglementării muncii intelectuale în plan social. Fiind profesor la Timișoara, după război, publică, aproape exclusiv prin contribuţie proprie, două ziare, Țara și Banatul românesc, având satisfacţia că poate să influenţeze nu doar opinia publică, ci și jocurile politice. Una dintre izbânzile culturale la care a participat Camil Petrescu este înfiinţarea Operei Române, în 1914, alături de un grup de tineri entuziaști. Peste ani devine director al Teatrului Naţional, postură din care încearcă să reformeze organizarea muncii artistice. În siajul ideologiei pașoptiste, Camil Petrescu afirmă rolul major al literaturii în dezvoltarea unui popor – „naţiunile se regenerează numai prin literatură”. În viziunea sa, destinul neamului românesc este „să se insereze acelei substanţialităţi care e conștiinţa universală” și este strâns legat de cel al umanităţii întregi, care trebuie să tindă spre intelectualizare, deoarece intelectul este acel „principiu catalizator al istoriei”, subordonat absolut principiului binelui, frumosului și necesităţii de cunoaștere. Camil Petrescu este un caz aparte în literatura noastră, deoarece preferă independenţa faţă de orice fel de grupare, condiţia lupului de stepă, fără maeștri și fără urmași. Deși scrie o carte despre E. Lovinescu și colaborează la Sburătorul, se dezice de ideologia modernistă. Își exprimă, maiorescian, dezaprobarea pentru mediocritatea confraţilor intelectuali și a scriitorilor mai tineri, găsindu-le o justificare în faptul că au trăit presiunea războiului și nu au avut răgazul să se cultive, dar neeludând exprimarea unor verdicte implacabile: „Sunt de o incultură covârșitoare: ar putea fi scriitori numai când incultura ar fi condiţie de creaţie!”. Își definește cu aplomb propria concepţie despre arta literară „ca expresie a adevărului, fie el și convenţional”, având aceeași miză ca știinţele morale, și datoria de a se ocupa de valorile sufletești. Prin urmare, în viziunea sa, literatura trebuie să se definească printr-un „psihologism artistic”, căci frumosul este echivalent cu subiectivitatea, iar „arta este realitate fenomenologică, adică existenţă ideală, eternă, universală”. Militează pentru profesionalizarea scrisului, mai ales în cazul dramaturgilor și al romancierilor, căci munca acestora este cronofagă și de o intensitate cognitivă aparte, necesitând rescrieri repetate până la forma finală. Camil Petrescu se dovedește a fi preocupat cu frenezie de tehnica artistică, atât în proză, unde teoretizează noua structură a romanului și lansează câteva concepte originale, cât și în teatru. Raportul dintre literatură și realitatea obiectivă este o temă recurentă în dialoguri, autorul oferind informaţii importante despre geneza prozei sale, mai ales a romanului Ultima noapte…, dar și despre modul în care creează impresia de autenticitate, păstrând în textul literar datele generale ale istoriei. Deși eterogene, interviurile lasă o accentuată impresie de unitate, prin consecvenţa cu care intervievatul emite puncte de vedere asupra unor aspecte divergente ale vieţii culturale și publice, de la literatură la teatru, de la sport la politică sau de la filosofie la știinţe. Volumul este un document autentic și preţios pentru orice admirator al lui Camil Petrescu sau pentru cercetătorul literar care caută să redefinească sensurile operei prin raportare la sursele de inspiraţie care au generat-o. Editorii nu au pretenţia unei cercetări exhaustive, dar surprind autentic și cronologic „un parcurs al reușitelor și, mai ales, al decepţiilor autorului”. Valoarea critică a tomului este completată prin sistemul de note atașate fiecărui text, cuprinzând informaţii despre personalităţi culturale ale timpului, despre reviste, evenimente, volume sau lucrări menţionate, toate concertând la realizarea unei imagini cât mai complexe a peisajului cultural, literar, dar și politic sau social al vremii. În concluzie, întâlnirea în dialog cu scriitorul Camil Petrescu este un autentic prilej de revelaţie a forţei copleșitoare cu care a creat și s-a implicat în viaţa culturală, ca o prezenţă fascinantă sau incomodă pentru contemporani. Fiecare demers al său urmărește să convingă despre faptul că cea mai bună ordine a lumii este noocrația, iar modelul uman superior este intelectualul, animat de principiile binelui, frumosului și adevărului, asumându-și destinul ca decizie conștientă și ca permanentă evoluţie.